Cat de constructiv iti este criticul interior?

Imaginati-va ca aveti un prieten. Va este tare drag de el si ii vreti tot binele din lume. Stiti ca este o persoana valoroasa si merita tot ce e mai bun, asa ca faceti tot ce va sta in putere sa ii fiti alaturi.

Acest prieten vine si va spune ca s-a hotarat sa mearga la un interviu. Ii spuneti ca era si timpul, jobul actual oricum nu il mai satisfacea. Observati ca ii sta cravata un pic stramb si ca un prieten bun va oferiti sa i-o asezati. II amintiti ca e cam timid si ca isi cam pierde vocea si ii recomandati  sa fie atent. De asemenea e cam imprastiat si ar trebui sa plece ma devreme de acasa ca sa ajunga la timp, doar din cauza asta a pornit cu stangul la ultimul interviu. E si un pic cam palid, ar trebui sa se hraneasca mai bine, cum altfel ar putea fi sanatos si ar putea obtine ce isi doreste? Ah, si n-ar trebui sa uite ca in lumea in care traim, diplomele obtinute si calitatile personale sunt relative si trebuie sa tina cont si de sansa.

Si in mod asemanator se intampla cu orice veste pe care vi-o da, cu orice actiune doreste sa intreprinda si cu orice durere/bucurie pe care vrea sa vi-o impartaseasca. Si asta se intampla secunda de secunda, in toti anii vostri de prietenie.

Credeti ca se bucura si va simte sprijinul si aprecierea? Sau simte cum il invadeaza anxietatea si disperarea? Este genul de prieten care doriti sa fiti?

Cei mai multi dintre noi nu  avem astfel de prieteni.  Din fericire. Din nefericire, suntem genul asta de prieten pentru cea mai importanta persoana: noi insine.

Exista in noi ceea ce numim “criticul interior” si eu personal, nu am gasit niciun beneficiu in relatia cu el. Ca l-am integrat de foarte timpuriu, ca a devenit parte din noi, ca ne amagim incercand sa ii vedem partile bune e doar o realitate. Cealalta e ca,  in principiu, sta la baza anxietatii noastre din viata de zi cu zi. Anxietatea noastra nu are nimic de-a face cu jobul cu relatia, casa, parintii, prietenii sau copiii nostri. Are de fapt de-a face cu felul in care ne raportam noi la toate astea: prin vocea criticului nostru.

Multi dintre noi nici nu realizeaza ca au un astfel  de “prieten” in interior. El si-a facut loc in viata noastra demult, prin vocea mamei care si-a dorit sa ne stie in  siguranta, prin vocea tatalui care a vrut sa ne traseze o directie in viata, prin vocea profesorilor care s-au simtit responsabili sa ne educe. Un amalgam de voci care nu ne apartine si care nu ne face niciun bine. Putem alege sa avem propria noastra voce , sa  ne tratam intotdeauna  asa cum ne dorim sa fim tratati.

Pentru cei care au facut totusi cunostinta cu el, urmatorul pas spre conciliere este sa ii recunoastem prezenta, sa il acceptam si sa ii refuzam cu blandete toate sfaturile “binevoitoare”.

Poate fi dificil la inceput, mai ales cand sunt si emotii implicate si ne putem simti coplesiti. Dar treptat si cu rabdare, putem invata sa ne spunem  o altfel de poveste. Povestea ca suntem indeajunsi de buni sa facem fata la orice job/relatie ne dorim. Povestea ca suntem  oameni cu atribute  care intr-un context pot deveni defecte si in altul calitati. Povestea in care ne oferim sprijin neconditionat. Povestea in care suntem valorosi si iubiti de noi insine.

Cum se scrie aceasta poveste? Intai, prin constientizare. Ce nu cunoastem, ne stapaneste. Prin observatie si acceptare. Observam doar ce spune, nu o luam personal si nu luptam impotriva. Gandurile vin si trec daca sunt lasate sa faca asta. Apoi, avem intotdeauna la indemana posibilitatea de a alege sa privim la cea mai buna versiune a noastra.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s